Christian Friedrich Samuel Hahnemann (1755-1843)
Christian Friedrich Samuel s-a nascut la Meißen, Saxonia, fiind al treilea copil al familiei Christian Gottfried Hahnemann si a doua lui sotie, Johanna Christiane Spieß. Tatal lui a fost pictor la renumita Manufactura de portelan din Meißen. Pentru ca situatia financiara in familia Hahnemann nu era una prea buna, Samuel a trebuit de mic sa invete sa se descurce singur. Dand dovada de o minte vioaie, usurinta in memorare si o capacitate extraordinara de analiza a invatat usor, de tanar, mai mute limbi straine. Ciclul primar il face la scoala de stat din localitate unde primeste apoi o bursa la colegiul princiar Sf. Afra din Meißen. In 1775 termina studiile gimnaziale si se inscrie la facultatea de medicina din Leipzig. Ca sa se intretina, in aceasta perioada, a predat limbi straine si a tradus in germana lucrari de psihologie si medicina. Curand s-a transferat, pentru 9 luni, la facultatea din Viena unde a studiat cu renumitul profesor Joseph Freiherr von Quarin. Pentru ca a ramas fara bani, in octombrie 1777 a plecat la Sibiu (Hermannstadt) unde s-a angajat ca bibliotecar si medic prin bunavointa baronului Samuel von Brukenthal. In timpul sederii in Transilvania a vazut si consultat numerosi bolnavi de malarie (unii sunt de parere ca s-ar fi imbolnavit si el de aceasta boala). In acelasi an a fost admis in loja masonica din Sibiu. In august 1779, Hahnemann si-a incheiat studiile medicale absolvind Universitatea Friedrich din Erlangen.
In anii urmatori lucreaza ca medic, traducator si scriitor in multe localitati din nordul si centrul Germaniei. Aceasta perioada este marcata de suisuri si coborasuri, chiar intreruperea practicii medicale, pentru ca „mi-a adus mai multa paguba decat castig si am fost adesea rasplatit cu nemultumire” spune Hahnemann in scrisoarea din 29 august 1791. Se dedica total studiului reactiilor chimice, traducerilor si publicatiilor. In alta perioada, in Eilenburg este „binecuvantat cu pacienti” incat aproape nu mai are timp sa scrie sau sa manance dupa cum aflam dintr-o alta scrisoare din 18 septembrie 1801. Explicatia pentru aceste frecvente schimbari de domiciliu si activitati a fost cautata in natura sa vizionara, nemultumirea izvorata dinlipsa de eficienta a tratamentelor clasice, conflictul cu unii farmacisti (Leipzig) legat de medicamente si, nu in ultimul rand, problemele legate de hranirea tot mai numeroasei sale familii
In 1782 se casatoreste in Dessau cu fata unui farmacist, Johanna Leopoldine Henriette Küchler (1764–1830) cu care are 11 copii. De aici pleaca si ajunge la Gommern, Magdeburg. In 1785 incepe sa practice medicina in Dresda si sa continue traducera atat a unor lucrari stiintifice cat si beletristice. Tot aici incepe, in mod regulat, sa oficializeze studii stiintifice.
Curand apare articolul, „Über die Weinprobe auf Eisen und Blei“ (1788), adica „Despre testarea vinului cu fier si plumb” prin care a dovedit falsificarea bauturii cu „zahar de plumb” (acetat de plumb), o substanta dulce dar otravitoare. Astfel, testul hahnemannian al vinului ii va face numele cunoscut iar conducerea prusaca de la acea data il va face obligatoriu pentru comerciantii de vin din Berlin. In Dresda Hahnemann a activat o vreme si ca „medic al statului”, un echivalent al sanepiului de azi, activitate care-l va face sa scrie, printre altele, si despre otravirea cu arsenic.
Inceputurile homeopatiei. Nasterea unei noi filozofii in tratament
In 1789 Hahnemann pleaca, impreuna cu sotia si cei trei copii de la acea data, la Lockwitz si mai tarziu la Leipzig si de aici in apropiere la Stötteritz. Aici incepe sa lucreze la traducerea Farmacologiei in doua volume scrisa de renumitul medic scotian Schotten William Cullen, profesor de medicina la Universitatea din Edinburg, cel care l-a avut ca elev pe John Brown autorul binecunoscutei teorii browniene. In lucrarea sa, Cullen consacra 20 de pagini indicatiilor terapeutice ale scoartei arborelui de Cincona (din care mai tarziu se va izola chinina) si considera, intr- o nota explicativa, ca succesul acesteia in tratamentul malariei se datora faptului ca substanta este amara ea actionand ca un aperitiv.
Criticand acest aspect prezinta testele repetate pe care le-a facut pe el insusi si care au aratat ca dupa ingestia de cincona apareau semnele specifice malariei, fara a avea boala si conchide, cu precautie, ca puterea cinconei de a genera aceste simptome explica actiunea ei curativa in malarie.
El povesteste: "Am luat, pentru a face experienta, de doua ori pe zi, 4 drahme (4 grame) de cincona. Picioarele, extremitatile degetelor etc. au devenit curand reci. Ma simteam slabit si somnolent; in continuare inima a inceput sa aiba palpitatii si pulsul a devenit dur, o anxietate intolerabila, tremuraturi si o slabiciune a tuturor membrelor au aparut. Apoi batai in cap, roseata obrajilor, sete, pe scurt toate simptomele caracteristice febrei intermitente si-au facut aparitia unul dupa altul exceptand frisonul particular al accesului de febra. Pe scurt, chiar si acele simptome care apar de obicei si sunt caracteristice cum ar fi obnubilarea, rigiditatea membrelor dar mai ales acea senzatie penibila de amorteala parand a avea sediul la nivelul periostului tuturor oaselor din corp, toate aceste simptome au aparut. Aceste paroxisme au durat in jur de 2-3 ore si nu s-au repetat decat cand am mai luat o noua doza, nu altfel. In final m-am regasit intr-o buna stare de sanatate."
Astfel, in mintea lui Hahnemann a incoltit ideea ca o substanta capabila sa produca anumite simptome la un individ sanatos poate vindeca simptomele similare care apar la un individ suferind. Ceea ce nu este altceva decat principiul de baza al homeopatiei, "similia similibus curantur". Spirit analitic, realizeaza imediat necesitea de a experimenta cat mai multe substante pe oameni sanatosi, omul fiind de fapt beneficiarul acestei terapii.
In anul 1791, Hahnemann devine mebru al academiei „Churfürstlich Mayntzische Academie nützlicher Wissenschaften“ din Erfurt. Doi ani mai tarziu este acceptat in randurile academiei Leopoldina.
In Gotha, 1792, impreuna cu prietenul lui, Rudolph Zacharias Becker, inaugureaza un centru unde un medic „iubitor de oameni” (Hahnemann) va incerca terapii noi. De fapt au avut un singur pacient care a putut sa plateasca ingijirile si anume Friedrich Arnold Klockenbring care suferea de o afectiune mainiaco-depresiva. Tratamentul a constat in principal in discutii (psihoterapie) si probabil remedii homeopate. In 1793 pacientul pleaca vindecat dar Hahnemann va inchide asezamantul din lipsa de pacienti.
Periplul continua prin Molschleben, Göttingen, Pyrmont (1794), Wolfenbüttel, Braunschweig (1795) si Königslutter (1796–1799). Publica mai ales traduceri din chimie si farmacie dar si descoperiri proprii cum ar fi producerea unui oxid solubil de mercur util in dermatita atopica la copil (azi folosit ca remediu homeopat, herpar sulphur). In continuare, Hahnemann va testa pe el si apropiatii lui alte substante, rezultatele fiind inscrise intr-un jurnal medical din acea vreme unde ridica si problema unui nou principiu terapeutic (1796).
In 1799 impreuna cu familia (are deja opt copii) se muta la Altona unde incearca sa faca fata cheltuielilor crescande.
Pleaca din nou la Machern, apoi sta in Eilenburg (1801–1803) si se opreste la Schildau. Incepe sa trateze dupa principiile homeopate, dozele sunt reduse succesiv. Se muta la Torgau (1805-1810) si, situatia financiara ameliorandu-se, el s-a putut concentra mai mult asupra propriilor scrieri. Publica mai multe articole, cel mai important fiind cel din 1806 intitulat "Medicina experimentala" aparut in "Jurnalul de medicina practica". Articolul ofera deja o idee generala despre principiile si practica homeopatiei:
- medicamentele trebuie alese numai in functie de simptomele pacientului;
- alegerea remediului trebuie facuta functie de principiul similaritatii;
- doza administrata este unica si dintr-un singur remediu, dozele administrate sunt mici pentru a evita agravarile, repetarea dozei se face functie de evolutia simptomelor pacientului;
- efectele medicamentelor pot fi cunoscute doar prin experimente pe oameni sanatosi altfel nu se pot distinge simptomele bolii de cele ale remediului respectiv.
In 1810 apare prima editia a „„Organon der rationellen Heilkunde“ („Organonul vindecarii rationale”, mai taziu intitulat „Organonul artei viindecarii”), primul tratat de homeopatie din lume. Datorita polemicii produse, Hahnemann este deja vazut ca fondator al unei noi scoli. Un an mai tarziu apare prima editia a „Materiei Medica Pura”, primul tratat ce cuprinde simptomele aparute ca urmare a testarii diferitelor substante pe oamenii sanatosi.
Leipzig 1811-1821, este perioada in care tine prelegeri la universitatea locala si, impreuna cu discipolii si fiul sau cel mare, va continua cu entuziasm cercetarile legate de alte substante. Publica in 1816 a doua editie a Materia medica Pura si in 1819 a Organonului. Printre pacientii importanti se numara Friedrich Wieck si principele Karl Philipp (feldmaresal austriac).
In perioada 1821-1835, in Köthener, este medic la curtea ducelui Friedrich Ferdinand von Anhalt-Köthen unde i se permite sa fabrice si unele remedii. Este sustinut in activitatea medicala de catre Adam von Müller (politician Austriac). Prima editie a „Chronischen Krankheiten“ („Bolile cronice”) apare in 1828-1830 este si prima schimbare in doctrina homeopata, aspect care a produs neliniste chiar in randul sustinatorilor lui. Acum Hahnemann stabileste ca doar principiul similaritatii nu este de ajuns si imparte patologia cronica in trei tipologii: psora, sicoza si sifilis. Introduce un nou concept, al miasmelor, adica o impregnare „toxica” a organismului. Astfel, in volumele „bolile cronice” va prezenta si remedii care ar putea combate psora. Mai departe produce din nou mirare cand vorbeste de potentarea remediilor (sucusiune si triturare) afirmand ca doar asa se pot obtine remedii valoroase si fara efecte adverse. Mai departe pentru ca teoria similaritatii era lacunara va introduce un nou concept, si anume „Vitalismus” adica „forta vitala”. Aceasta noua abordare va ocupa un loc important in editiile V (1829) si VI (1833) ale Organonului.
La 31 martie1830, dupa 48 de ani de casatorie, moare prima sotie a lui Hahnemann. Avand un mare numar de pacienti, patru din fiicele lui il vor sustine in practica medicala. Anii 1830 si 1831, anii epidemiei de holera vor contribui la consolidarea practicii homeopate. Textele cu recomandarile sale privitoare la abordarea acestei epidemii vor fi bine primite mai ales al Viena iar rezulatele sunt uimitoare. Hahnemann are meritul de a fi primul care a afirmat ca epidemia de holera este cauzata de „animale mici de ordin inferior” si recomanda camforul ca antiseptic. Desi in 1833 se deschide primul spital de homeopatie in Leipzig, Hahnemann trebuie sa lupte continuu cu cei care-i pun la indoiala teoria, mai ales cu conducatorul acestei institutii, Moritz Müller.
La sfarsitul anului 1834, tanara frantuzoaica de 34 de ani, Malerin Mélanie d’Hervilly reuseste sa-l faca de medicul de 79 de ani sa se indragosteasca. Urmeaza o perioada tumultoasa de iubire si Hahnemann decide sa se casatoresca fara binecuvantarea bisericii la 18 ianuarie 1835. Pleaca apoi la Paris cu o femeie mai tanara decat el cu 45 de ani. In ciuda varstei avansate desi are multi pacienti si se bucura de recunoastere, continua testele cu noi substante si definitiveaza a VI-a editie a Organonului, in care aduce pentru prima oara in discutie asa-numitele potente Q sau LM (dilutii 1:50.000). In 1837 are un pacient important in persoana violonistului Niccolò Paganini.
Se stinge din viata la 2 iulie 1843, probabil ca urmare a unei pneumonii. Inmormantat initial la cimitirul Montmartre este apoi mutat si inhumat impreuna cu a doua sotie la cimitirul Père Lachaise (1989). Pe piatra funerara, la dorinta sa, sta scris „Non inutilis vixi“ („n-am trait degeaba”)
Iata cum prefateaza autorul ultima sa lucrare, Organonul – editia a VI-a:
„Pentru a oferi o idee generala despre tratamentul bolilor aplicat de vechea scoala de medicina (alopata), trebuie remarcat ca aceasta presupune existenta, uneori, a unei cantitati de sange in exces (pletora — care nu este prezenta niciodata), alteori a substantelor materiale morbide si a iritatiilor; pornind de aici, acesta face sa curga sangele vietii si se straduieste sa elimine materia generatoare de boala sau s-o indrepte altundeva (prin emetice, purgative, diaforetice, diuretice, plasturi, drenaje cu mese, hemoragii etc.), in speranta iluzorie ca boala va slabi si va fi eradicata; dar, in loc sa se intample asa, pacientul va suferi mai mult, iar prin astfel de metode de tratament sau prin altele puterea si seva nutritiva indispensabile procesului curativ sunt eliminate din organism. Corpul este asaltat cu doze mari de medicamente puternice, de multe ori repetate in succesiune rapida o perioada indelungata, medicamente ale caror efecte de lunga durata si deseori infricosatoare nu se cunosc si pe care, inadins parca, le face de nerecunoscut prin amestecarea mai multor substante necunoscute intr-o singura reteta; aplicarea lor constanta o lunga perioada de timp, provoaca afectiuni noi care deseori sunt incurabile. Ori de cate ori este posibil, pentru a se bucura de ingaduinta pacientului,1 scoala veche de medicina utilizeaza medicamente care suprima si ascund imediat simptomele prin contrast (contraria contrarii) o scurta perioada (paliative), intarind si agravand cauza acestor simptome (boala insasi). Alopatia considera afectiunile din exteriorul corpului drept pur locale si independente si se lauda ca le-a vindecat prin metoda tratamentului extern, astfel incat afectiunea interna va izbucni intr-un organ mai nobil si mai important. Cand nu stie ce sa faca in cazul unei afectiuni care nu cedeaza sau se agraveaza, vechea scoala de medicina incearca sa transforme respectiva afectiune in alta, fara sa stie care, folosind un alterativ de exemplu: calomelul, care distruge sanatatea, sublimate corozive si alte preparate din mercur in doze mari.
Se pare ca ocupatia profana principala a vechii scoli de medicina (alopatia) este de a transforma in boli incurabile sau mortale majoritatea bolilor – acelea devenite cronice din cauza ignorantei – epuizand si chinuind intruna pacientul deja slabit prin utilizarea de medicamente noi si distructive. Cand aceasta practica pernicioasa devine obicei, iar cel care o aplica nu mai are mustrari de constiinta, ea se transforma intr-un lucru foarte usor de realizat.
Si totusi, medicul obisnuit al vechii scoli gaseste argumente pentru fiecare din faptele sale daunatoare, motive bazate exclusiv pe concluziile antice ale cartilor si profesorilor sai si pe competenta unui oarecare doctor renumit ce apartine vechii scoli. Pana si cele mai necorespunzatoare si lipsite de sens metode de tratament isi gasesc apararea, asa-zisul suport competent, si fac din efectele lor dezastruoase dovada ineficacitatii lor. Numarul pacientilor imbolnaviti sau care mor scade numai daca acestia sunt tratati de un medic batran, convins treptat, dupa ani de greseli, de natura inselatoare a asa-numitei sale arte, care nu trateaza nici cele mai grave afectiuni cu medicamente mai tari decat patlagina si sucul de capsuni (cu nimic, adica).
Aceasta arta nevindecatoare — alopatia — care a detinut, secole la rand autoritatea de a dispune asupra vietii pacientilor dupa bunul plac, perioada in care a scurtat de zeci de ori mai multe vieti decat cele mai grele razboaie si a imbolnavit mai tare milioane de oameni deja bolnavi, am discutat-o amanuntit, in editiile anterioare ale cartii de fata. Acum voi lua in discutie exact opusul ei si anume adevarata arta a vindecarii, pe care am descoperit-o eu si care acum este imbunatatita intr-o oarecare masura. Am dat exemple care dovedesc ca vindecarile remarcabile din vremurile trecute s-au datorat in esenta intotdeauna remediilor homeopate, descoperite intamplator de catre medic si care erau contrare metodelor terapeutice ale vremurilor respective.
In ceea ce priveste homeopatia, lucrurile stau exact invers. Ea poate convinge cu usurinta pe oricine ca bolile umane nu sunt provocate de nici o substanta sau materie, ci ca acestea sunt pur si simplu afectiuni spirituale (dinamice) ale fortei spirituale (principiul vital) ce anima corpul uman. Homeopatia stie ca vindecarea are loc datorita reactiei fortei vitale la remediul corect care a fost administrat si ca vindecarea este sigura si rapida in raport cu forta care inca exista in pacient. De aici rezulta ca homeopatia evita absolut tot ceea ce duce la slabirea organismului oricat de mica ar fi aceasta si pe cat posibil orice stimulare a durerii, deoarece durerea este si ea un factor de scadere a fortei vitale. De aceea homeopatia foloseste exclusiv acele remedii a caror capacitate de alterare sau afectare (dinamica) o cunoaste cu precizie si alege dintre acestea pe acela a carui putere patogenetica (boala din punct de vedere medical) poate indeparta boala naturala prin similitudine (similia similibus). Remediul ales este administrat pacientului in forma simpla, dar in doze rare si mici, atat de mici incat, fara sa provoace slabiciune sau durere ocazionala, indeparteaza boala naturala. De unde rezulta ca, fara sa-l slabeasca, raneasca sau chinuie pe pacient, boala naturala este indepartata; iar pacientul, chiar in timp ce se insanatoseste, isi redobandeste fortele. Astfel este vindecat. O realizare aparent usoara, dar plina de probleme, care pretinde sa gandesti foarte mult, si care il insanatoseste perfect pe pacient, repede si fara sa-i provoace nici o suferinta. Iata de ce este o realizare binevenita si binecuvantata.
Homeopatia este un sistem medical absolut simplu, intotdeauna fixat pe principiile sale, ca si pe practica, care ca si doctrina pe care se bazeaza, daca este corect inteleasa, va fi completa (si deci, utila). Elementele pure din practica si doctrina vorbesc de la sine, iar orice alunecare inapoi catre rutina pernicioasa a vechii scoli de medicina, care este opusul homeopatiei, asa cum intunericul se opune luminii, n-ar trebui sa se laude cu numele onorabil de homeopatie.”
Samuel Hahnemann
Kothen, 28 martie 1833 Confirmat la Paris, 1843